„Michael” – film despre zeitate sau film despre adevăr?

Filmul biografic „Michael” are toate șansele să rămână în istorie nu ca un portret obiectiv, ci ca un exemplu despre cum un gen cinematografic se poate îndepărta periculos de realitate. În loc să caute un echilibru între fapt și interpretare, pelicula propune o versiune a poveștii în care adevărul pare secundar, iar sugestia devine elementul principal. O astfel de abordare amintește de definiția filosofului Harry G. Frankfurt pentru comunicarea care urmărește să convingă fără să fie interesată de fapte.

Încă de la început, filmul construiește o imagine a lui Michael Jackson care este mai degrabă un simbol decât un om. Ca vedetă-copil, interpretat de Juliano Krue Valdi, el este prezentat ca un ales, purtător al unei „lumini speciale”, încredințate de mama sa, Katherine, interpretată de Nia Long. Paralelele cu imaginile religioase nu sunt întâmplătoare: ele sunt construite și accentuate intenționat, iar filmul nu își ascunde ambiția de a transforma personajul într-o figură aproape mesianică.

În anii următori, când rolul este preluat de Jaafar Jackson, această imagine se consolidează. Vizitele în spitale de copii și scenele care îi subliniază apropierea de copii sunt prezentate ca manifestări pure de compasiune și misiune. Chiar și după gravul accident din timpul unei reclame Pepsi, în 1984, când suferă arsuri serioase, filmul folosește momentul pentru a-i sublinia aproape spiritual conștiința de sine. Totul este prezentat fără distanță sau îndoială, doar cu o intensitate emoțională tot mai mare.

Acest lucru contrastează puternic cu promisiunile inițiale ale producătorului Graham King, cunoscut pentru munca sa la „Bohemian Rhapsody”. La acel moment, el declara că filmul îl va „umaniza, dar nu îl va idealiza” pe Jackson. Așteptările includeau și atingerea, măcar parțială, a acuzațiilor care au marcat ultimii ani ai vieții sale. În schimb, tema rămâne practic în afara cadrului.

Producții documentare precum „Living with Michael Jackson” și „Leaving Neverland”, care ridică întrebări dificile și prezintă mărturii grele, sunt complet ignorate ca perspectivă. Filmul alege o altă abordare: să ocolească problema, în loc să o analizeze.

Regizorul Antoine Fuqua și scenaristul John Logan par să decidă să netezească toate colțurile ascuțite ale poveștii. Singurul conflict mai serios este legat de relația cu tatăl său, Joe Jackson, interpretat de Colman Domingo – un personaj autoritar și adesea violent. De acolo înainte, acțiunea alunecă la suprafață, ca o repovestire accelerată a unor fapte bine cunoscute din cariera sa cu Jackson 5 și din primele succese solo.

Familia rămâne în umbră, iar absența lui Janet Jackson este vizibilă. În același timp, avocatul John Branca, interpretat de Miles Teller, are o prezență ciudat de amplă – un detaliu care sugerează o narațiune atent controlată.

Decizia ca acțiunea să se încheie în 1988 nu este întâmplătoare: astfel este evitată cea mai controversată perioadă din viața lui Jackson. Dar chiar și fără o abordare directă, tensiunea rămâne prezentă pentru spectatorii familiarizați cu acuzațiile și investigațiile ulterioare.

Fără îndoială, punctele forte ale filmului se regăsesc și în scenele muzicale, care sunt impresionante, iar interpretarea lui Jaafar Jackson aduce energie și credibilitate. Se reamintește că, indiferent de toate acestea, Michael Jackson rămâne un artist cu o influență uriașă – un talent de o amploare rar întâlnită.